M-am intrebat de multe ori ce ne defineste pe fiecare dintre noi in mod fundamental. De unde vine sinele fiecaruia ? Banuiesc ca este o problema intens dezbatuta (si poate si rezolvata) in filosofie, insa uneori prefer sa-mi caut propriile raspunsuri.
Cu siguranta educatia pe care o primim are un impact enorm. Comportamentul fiecaruia dintre noi are radacini in cei 7 ani de acasa, in modelul familial cu care ne intalnim din primii ani de viata. Sistemul de valori, felul in care ne raportam la ceilalti, felul in care ne raportam la intamplarile din jurul nostru, toate se formeaza de la inceputul experientei noastre in viata.
Mostenirea genetica joaca de asemenea un rol important, deoarece ne favorizeaza anumite experiente si decizii.
Experienta personala ne confirma sau ne infirma presupunerile si asteptarile, si pas cu pas ne poate altera sistemul de valori, felul in care intelegem lumea la nivel constient.
Probabil ca momentul in care iti gasesti sinele este cel in care reusesti sa gasesti un echilibru pentru toate aceste forte dinauntrul tau. Iar pana atunci esti dator sa incerci, sa gresesti reponsabil si sa o iei de la capat, pana cand simti ca puzzle-ul din tine este complet. Uneori insa, drumul este mai lung decat te astepti.
A doua zi de How to Web, cativa dintre invitati ma roaga sa le recomand un restaurant pentru cina. Hai sa mergem impreuna, le zic, si vorbesc cu inca cineva care iesea la o cina cu alti cativa invitati pentru a face o gasca mai mare.
Ajungem la restaurant si la masa mai apar cativa dintre antreprenorii locali ce nu ajunsesera la How to Web. E ok, ma gandesc, imi pare rau ca nu si-au permis sa vina, biletul nu este foarte ieftin, macar pot sa discute cu ei aici.
Unul dintre ei, un fel de amic, ma intreaba: “Ce faci, cum esti ?”. “Foarte obosit” ii raspund. Si el mi-o tranteste. “Pai na, daca iti trebuie sa organizezi conferinte …”. Raman perplex un moment, apoi ii raspund. “Ei, poate iti e si tie mai simplu sa stai aici la masa cu ei decat sa ii alergi prin Europa.”.
Si-mi aduc aminte de seara de 7 noiembrie. Alexandra aproape adoarme pe scaun, Oana si Monica sunt palide ca hartia. Plecam la 10 de la birou, dar lucram in continuare pe Skype pana la 3. Nu pot dormi mai mult de 2 ore, deja am prea multa adrenalina in sange, ma trezesc si o iau de la capat. Vrem ca totul sa fie perfect, asteptam sute de oameni din 15 tari, iar in fata lor reprezentam Romania si scena tech locala. Inclusiv pe amicul de mai devreme.
Eoghan se ridica si ma imbratiseaza. “Felicitari tuturor, nu-mi vine sa cred ce am vazut, deabia astept sa lucrez cu cei pe care i-am intalnit”. Amicul meu reactioneaza si el: ”Da, felicitari”.
Cand m-am apucat de How to Web m-am gandit ca imi trebuie stomac sa rezist la refuzurile potentialilor invitati, parteneri sau participanti. Insa pentru un asemenea exercitiu de ipocrizie nu m-am pregatit.
Seara asta revad The Social Network (sau e fara “the” ?) si am remarcat o chestie foarte interesanta: dupa lansarea TheFacebook, Mark Zuckerberg este recunoscut de catre colegii sai, este invitat in oras (si chiar intr-o toaleta) de colegele din campus, pe scurt devine o celebritate peste noapte. Poate ca lucrul asta pare normal, insa pe atunci viitoarea retea sociala era doar un website cu 1000 de membrii si aparent mult potential.
Ok, veti spune, dar este doar o dramatizare, un film inspirat din fapte reale. Posibil ca ceea ce este prezentat sa fie usor exagerat insa nu uitati ce spune decanul facultatii: “Studentii facultatii Harvard cred ca este preferabil sa isi creeze propriul job decat sa se angajeze la unul existent.”. Si nu a spus-o doar in film, ci si cu alte ocazii, cand s-a exprimat clar impotriva fratilor Winklevoss.
Am facut liceul in Severin, la Grupul Scolar “Domnul Tudor”. Da, stiu, suna haios, insa mai putin haios era faptul ca liceul nostru era un grup scolar industrial cu foarte multe clase de mecanica, tinichigerie si toate celelalte. Insa directorul din acea perioada a fost hotarat sa scoata liceul din zona asta gri si si-a pus in minte sa creeze o sectiune de informatica de elita. In anul in care am dat eu examen erau 4 clase pe an, aproape jumatate din clasele de profil din judet, o competitie de 8 pe loc pentru a intra in prima clasa, cei mai buni profesori din judet si mai mult de jumatate din laboratoarele de informatica din judet.
In fiecare an, cel putin unul dintre colegii nostri castiga un premiu la nationala de informatica. Respectivii erau considerati vedetele liceului, erau felicitati de toata lumea, primeau premii si erau invitati sa vorbeasca in fata colegilor, iar unii dintre ei si-au facut auzita vocea extrem de apasat. Unul dintre ei, Radu Floricica, l-a convins pe director sa reorganizeze laboratoarele de informatica pentru ca elevii sa aiba acces mai mult timp la infrastructura de care beneficia licelul. Si nu numai ca l-a convins, dar a condus intreg proiect de reorganizare, avandu-i ca subordonati pe laborantii de informatica. Radu era in clasa a 10
Pe scurt, informatica era privita ca o disciplina de performanta si totul se invartea in jurul ei.
Cand comunitatea noastra antreprenoriala va fi la fel de limpede in aprecieri, cand cei care reusesc performante vor fi recunoscuti public, iar cei care incearca vor fi incurajati, cand cei care doar vorbesc despre antreprenoriat nu se vor mai numi antreprenori, cand toate diferentele astea vor fi asezate asa cum trebuie in mintea tuturor, atunci vom stii sigur ca ne indreptam in directia buna. Pana atunci insa fie nu ne indreptam nicaieri, fie in toate directiile.
Cand mi-am facut prima firma in Bucuresti nu exista mai nimic care sa aiba legatura cu antreprenoriatul. Nimic adica nu exista OpenCoffee, Seedmoney, VentureConnect, BucharestHubb, iar contactul cu exteriorul Romaniei era absolut minimal. Daca prindeai pe la vreun eveniment un mini-director de vanzari sau marketing pentru Europa de Est de la vreo multi-nationala te uitai la el ca la soarele de pe cer.
Exista insa o lista foarte restransa cu business angels care, la orice investitie faceau, incepeau prin a cere 51% din firma. Nu are rost sa spun ca nu prea era interesant sa porti o discutie in conditiile astea. Cu toate astea, cativa au (sau am) reusit sa puna pe picioare proiecte sau afaceri interesante. Unii mai bine, altii mai putin bine, dupa puteri, intelegere si oportunitati.
In ultimii ani am vazut dezvoltandu-se o intreaga industrie ce sustine antreprenoriatul web, din care face parte si How to Web. Si, spre mahnirea mea, as spune ca industria asta noua este chiar mai mare decat antreprenoriatul web in sine. Traim intr-un adevarat bubble al sistemelor de suport si ajutorare pentru antreprenori, si e imposibilsa nu ti seinflameze uneoriretina.
Sunt insa necesare asemenea sisteme de suport pentru antreprenori ? Binenteles. Sa uitam un pic de Romania.
Este / a fost / va fi Seedcamp-ul util ? Fara indoiala. Cu peste 100 de antreprenori finantati pana acum, Seedcampul se indreapta spre crearea masei critice care va permite in cativa ani dezvoltarea altor centre tech din Europa. Are Le’Web vreun rost ? Daca uitam de biletului ridicol de scump, Le’Web-ul este locul unde trebuie sa fi an de an daca vrei sa te intersectezi cu niste domni simpatici care in restul timpului influenteaza intr-o buna masura ceea ce se intampla in Silicon Valley, si care te ajuta sa te prinzi cam cum se fac afacerile ce conduc webul. Apropos de vale, sa nu uitam ca Y Combinator este preaslavit ca o rampa de lansare fantastica, desi parerea unanima este ca Silicon Valley este oricum contextul perfect in care un antreprenor de web ar putea sa se afle. Ca sa inchei cu un truism, sistemele de suport pentru antreprenori au sens daca suportul lor are sens pentru antreprenori.
Daca ne uitam un pic mai departe de Romania, exista un bubble al unor asemenea sisteme de suport si la nivel european. Numai anul asta s-au lansat vreo 4-5 incubatoare noi, iar evenimente de antreprenoriat web apar cata frunza si iarba.De ce se intampla toate astea ? Pentru ca, cel putin pe hartie, pare ca suntem intr-o industrie care creste. Si asta atrage interes, fonduri, oameni care vor sa faca lucruri.
Insa cate dintre ele au sens ? Cate dintre ele isi servesc onest scopul declarat ? Nu prea multe. Ca orice bubble, va face la un moment dat “poc!” si vor ramane mult mai putine. Banii din marketing se vor imputina, iar hipsterii care isi asorteaza un laptop la o palarie si se numesc antreprenori de web se vor cerne.
Ce putem face ca sa nu disparem cu valul ? Ei bine, doar atat: sa facem lucruri cu sens pentru cei ce chiar au legatura cu industria asta.
De ceva vreme observ o relatie incordata intre cativa investitori de la noi. Fiecare isi doreste sa puna la punct mecanisme care ajuta antreprenorii sa-si dezvolte afaceri web, insa folosofiile lor sunt complet opuse.
Lucrul asta este si bun, si rau.
Pentru cei ce vor cauta o asemenea initiativa, faptul ca exista doua optiuni diferite este excelent. Fiecare poate alege varianta care i se pare cea mai potrivita pentru afacerea si personalitatea lui.
Pe de alta parte insa, filosofiile care stau la baza acestor lucruri sunt atat de diferite pentru ca oamenii care le creaza sunt foarte diferiti. Atat de diferiti incat nivelul de comunicare dintre ei pare a fi extrem de redus.
Nu pot sa nu observ ca toate initiativele pentru finantarea / dezvoltarea afacerilor de pana acum au avut un succes cel mult moderat. Fiecare dintre ele se poate mandri cu 1-2 succese, dar niciuna nu a produs o revolutie. Nu cumva pentru ca fiecare se situeaza la cate o extrema ? Oare n-ar avea ce sa invete unii de la altii ?
Daca erai elev in Drobeta Turnu Severin acum 20 de ani, vrand-nevrand ajungeai macar o data la cativa ani sa vezi sculpturile lui Brancusi. Profesorii obisnuiau sa organizeze excursii de o zi, in care aflam ca Brancusi a fost un sculptor roman genial, precursorul modernismului in sculptura moderna. Adevarul e ca Brancusi a facut mult mai mult de atat.
Nascut la Hobita, intr-o familie de tarani umili si saraci, Brancusi a plecat de acasa la 9 ani la Slatina, apoi la 11 ani la Craiova. Un boier local i-a remarcat talentul si l-a inscris la Scoala de Arte si Meserii de la Craiova, apoi a absovit Scoala Nationala de Arte Frumoase din Bucuresti.
Imediat dupa absolvire pleaca la studii la Munchen, dar dupa 6 luni si-a dat seama ca nu e locul lui si a plecat pe jos catre Paris (jumatate din calatorie a facut-o totusi cu trenul) pentru a se inscrie la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts (la 34 de ani). Dupa incheierea facultatii ii este oferita o slujba in atelierul celebrului Rodin, dar o refuza rostind celebra replica: “La umbra marilor copaci nu crește nimic“.
Desigur ca Brancusi a fost un artist genial. Indemanarea fantastica, mostenita probabil de la taranii-sculptori din Hobita, inteligenta vizionara, ce i-a permis sa redea esentialul fondului prin forma, toate acestea sunt lucruri incontestabile.
Insa, aflandu-i povestea vietii, altceva m-a uimit la Brancusi: dorinta si capacitatea incredibila de a schimba contextul in care se afla pentru a putea progresa.
Mi-l imaginez proaspat absolvent al scolii din Craiova. Daca ar fi ramas acolo ar fi ajuns probabil un artist local foarte bun, comisionand busturi, rame de tablou si porti catre boerii locali. Aceeasi poveste la Bucuresti, poate pe bani ceva mai multi. Apoi plecarea spre Munchen, unde nivelul artistic al comunitatii nu-l incanta, renuntarea si plecarea spre Paris, unde devine rapid un membru important al comunitatii artistice, si in final refuzul de a lucra alaturi de Rodin. O poveste cu multe alegeri si multe renuntari.
Ceea ce eu cred ca Brancusi a facut in mod exceptional in viata lui nu a fost doar sa sculpteze. As spune mai degraba ca Brancusi s-a aflat mereu in cautarea contextului potrivit ce ii permitea sa isi dezvolte capacitatea de creatie.
Atunci cand iti planifici viitorul, nu te gandi doar la ce poti face tu pentru tine. Gandeste-te si daca mediul in care te afli este cel potriviti pentru a-ti pune in aplicare planurile. Iar daca nu este, schimba-l.
Schimba-ti scoala, serviciul, prietenii sau sfatuitorii. Cunoaste oameni noi, vezi locuri noi, afla mai multe despre comunitatile si evenimentele care se intampla in jurul tau. Fara a-ti construi contextul in care lucrezi iti vei lasa viitorul la voia intamplarii.
Create like a god, command like a king, work like a slave.
Constantin Brancusi, 1876 – 1957
Cand eram in gimnaziu ascultam de dimineata pana seara Depeche Mode. Dupa o perioada insa gusturile s-au mai rafinat si am inceput sa explorez toate verticalele: electro (Spandau Ballet, Soft Cell, Pet Shop Boys etc.) dar mai ales punk (The Clash, Sex Pistols, Joy Division, New Order, The Smiths si, catre batranete, Morrissey), iar in ultimii ani ma bucur ca un pusti de toata muzica asta indie grozava pe care avem ocazia sa o ascultam (Arctic Monkeys, The Last Shadow Puppets, The Editors etc).
Cand am ajuns la facultate am incercat de cateva ori sa merg in cluburi, insa m-am plictisit ingrozitor. Prin urmare am mers prin puburi cu prietenii cam toata facultatea, si de multe ori glumeam spunandu-ne ca, neavand fizic de sportivi, putem sa agatam fete doar in locuri in care avem ocazia sa vorbim cu ele. Am ramas fidel puburilor pana astazi, desi problema cu agatatul am rezolvat-o insurandu-ma.
Cand am inceput sa ma gandesc ce masina mi-as dori, am pus in capul listei un Range Rover, cea mai eleganta masina patrata din lume. Sigur, un Aston Martin ar fi perfect pentru un fan James Bond ca mine, insa acum parca e prea mult. Sper insa ca in viitorul apropiat sa ma multumesc cu un Jaguar.
Va intrebati ce au toate cele de mai sus in comun ? Nu va dau prea multe indicii. Tot ce pot spune este ca e ciudat sa te simti londonez toata viata, dar sa afli lucrul asta deabia la 30 de ani.
Mi-am dorit mereu sa fiu un om de echipa, desi uneori recunosc ca nu am reusit. Datorita firii mele impulsive, mai mereu dorindu-mi mai mult decat ceea ce aduce ziua de azi, am coordonat uneori echipele precum un dictator sau am generat conflicte dificil de rezolvat cu ceilalti parteneri. Mi-as dori sa fi putut face mai mult, insa trebuie sa iei viata asa cum e si sa tragi concluziile de rigoare.
In ultimii doi ani am trecut foarte multe praguri. Cred ca am reusit sa inteleg si sa schimb multe din comportamentele ce ma faceau sa fiu un antreprenor sau manager ineficient. Sau cel putin asa sper.
Un lucru inca ma nelamureste si ma pune de multe ori in incurcatura: nevoia unora pentru consens.
Am cunoscut si cunosc oameni extraordinar de destepti, care insa simt o nevoie aproape compulsiva de a actiona doar cand toti ceilalti din jur sunt de acord cu parerile si actiunile lor. Sigur ca lucrul asta este foarte eficient pentru a pastra armonia intr-o echipa, dar este in acelasi timp si extrem de ineficient pentru un proiect. Si, din pacate, daca nu ai un proiect functional rareori ai nevoie de o echipa pentru el.
Incerc sa inteleg cat de departe poate merge consensul. Evident ca, intr-o echipa, nu vrei sa-ti obligi colegii sa accepte orice idee iti trece prin minte. Pentru ca oricare din noi putem genera multe idei tampite, si ai nevoie de feedbackul celorlalti ca de aer pentru a intelege ce e bine si ce e rau. De asemenea, este obligatoriu sa iei in considerare felul in care colegii tai se regasesc in sarcinile pe care le atribui, pentru ca daca ei considera ca nu sunt potriviti pentru ele sau nu ii intereseaza, parerea ta nu prea conteaza.
Insa … si aici urmeaza un mare semn de intrebare pentru mine.
In cazul in care astepti ca fiecare sa aiba o viziune despre drumul firmei tale, ma tem ca te inseli. Nu toti suntem lideri, si nu pentru ca nu ne duce mintea, ci pentru ca nu toti sunt absolut dedicati viitorului unei firme sau al unui proiect. Sau pentru ca pur si simplu nu toti vedem imaginea de ansamblu. Daca ne dorim ca fiecare sa primeasca fix sarcinile care cred ca li se potrivesc, s-ar putea sa ajungem sa suprapunem foarte multe dintre ele si, pe termen lung, sa nu performam ca echipa. Iar in momentul in care asteptam ca toata lumea sa isi dea acceptul pentru fiecare pas urmator pe care trebuie sa-l facem, ei bine, atunci este clar ca suntem mai degraba managerii unor interese, colegiale sau nu, insa in niciun caz decidentii propriului destin.
Undeva trebuie sa tragem o linie de demarcatie. Eu unul incerc sa-i ascult pe toti, sa decid singur, si sa explic cu lux de amanunte de ce am luat o decizie. Nu am gasit nicio formula mai buna. Daca aveti sugestii, dati-mi de stire.
Din cand in cand, la o cafea sau o bere, imi descopar cate un amic care si-a uitat echilibrul acasa si aluneca in mod constient in zona prea-plinului de incredere. “Sunt realizat”, “sunt norocos”, “sunt destept”, “am relatii”, “am reputatie” etc. Stiu scenariul mult prea bine. Invariabil, in 6 luni il vad in nas.
Daca exista ceva ce ma face sa respect imediat un om, aceasta este umilinta. Nu umilinta prosteasca, nu umilinta trufasa sau fatarnica, ci umilinta decenta a omului care nu e cu capul in nori.
Sper sa nu-mi pierd niciodata dramul meu de umilinta, pentru ca simt ca aceasta este singurul lucru care te tine cu picioarele pe pamant atunci tot si toate iti spun ca e timpul sa-ti iei zborul. Nu cred ca are rost sa ne evaluam munca sau viata in valori absolute atat timp cat nu sunt incheiate. Tot ce ai facut azi prost poti indrepta maine, si tot ce ai facut azi bine poti strica a doua zi. In toata aceasta relativitate, un strop de umilinta te tine conectat la prezent, indiferent de succesele de azi.
Si sper sa nu uit ca victoriile nu sunt niciodata finale, ci doar borne pe drumul catre urmatorul esec.
In urma cu mai bine o luna, Vlad Stan m-a intrebat daca sunt disponibil pentru un interviu despre toata aventura How to Web. Am acceptat cu placere, am fost si vorbaret peste masura (motiv pentru care n-am reusit sa povestesc mai mult de 50% din ceea ce aveam de spus), si a iesit video-ul de mai jos:
